Mereu am sperat, stii... ca maine o sa fie mai bine, ca rochia aia o sa fie, in sfarsit, la reduceri, ca o sa se uite El la mine, ca o sa gasesc, in sfarsit, o prietena adevarata. Cred ca am mai avut si alte visuri si sperante, dar le-am uitat, sau le-am pierdut pe undeva, intre prea mult vin, si prea putina prezenta umana. Si poate e mai bine ca nu le mai am, pentru ca in acest fel dispare si dezamagirea, si amaraciunea de dupa, si furia si deznadejdea ca nu am facut destul... Nu stiu daca sunt o persoana usor de inteles, dar un anumit lucru m-a reprezentat intotdeauna: speranta. Chiar si atunci cand batalia era demult pierduta, si caii si oamenii zaceau cu ochii deschisi pe vecie inspre cer, eu ridicam sabia in aer si mai atacam o data, si inca o data, si inca o data... Sunt o luptatoare pentru cauze pierdute; probabil Leonidas ar fi mandru de mine... De ce am sperat mereu? Nu stiu, poate asta e arma mea, poate altfel nu reusesc sa ma tarai mai departe pe funie. Pe de alta parte, daca ar fi sa cad, oare chiar atat de rau ar fi drumul in jos? Poate voi reusi sa ma prind de ceva, sau poate jos e moale, cald si uitare...
La un moment dat, in trecut, mi-am promis ca nu voi mai minti in legatura cu lucrurile importante... Al dracului lucru sinceritatea asta... Te poate duce pe niste carari pe care in mod normal nu ai pasi nici in costum de plumb. Cu toate astea, din cauza incapatanarii mele, de multe ori am baut whiskey, desi trebuia, evident, sa beau vin sau vodka, sau ceai. Incep sa cred ca, undeva, in miezul problemei, s-a strecurat o greseala fatala. Altfel nu se explica aceste caderi constante de pe sfoara, si aceste degete pline de sange din cauza eforturilor de a ramane agatata de ea...
In momentul de fata, sunt oarba; serios, chiar nu vad nimic. Si nu e pentru ca lumina aceea difuza din locul asta ar fi disparut... Poate o fi disparut si ea. Nu vad pentru ca ochii mi-au fost strapunsi de ceva ascutit... A durut, cumplit. Insa realizez acum ca sunt altruista, si ca nu ma mai intereseaza sa gasesc locul acela stabil, in care sa prind radacini... Conteaza binele... altcuiva. Si chiar daca am ochii distrusi si fata plina de sange si de lacrimi, daca as sti ca asa e mai bine, as mai face-o de 10000 de ori... Destinul si-a batut joc de mine intr-un stil mare. Exact cand eram impacata cu funia ingusta, apare in fata Drumul. Iar eu, luptatorul pentru cauze pierdute si lupul singuratic, am acceptat pacea si compania.
Stau singura in intuneric si incerc sa imi aduc aminte cum arata culorile: rosu, verde, maro, albastru... reusesc doar sa imi aduc aminte franturi de imagini si versuri de melodii, rasete din zile de vara demult trecute, si fete ale unor persoane moarte... Vezi tu, eu n-am putut sau n-am vrut s-o iau pe calea usoara, fara prea multe obstacole. Mereu a trebuit sa o iau pe drumul cel mai greu cu putiinta, pe funia cea mai veche si mai subtire, care mereu ameninta sa se rupa. Iar acum, pentru prima oara in viata, vreau o rezolvare usoara... Vreau sa vorbesc, sa iti spun acele cateva fraze care poate ar fi schimbat ceva, insa nu stiu daca pot, si daca trebuie... pentru ca nu stiu daca ar trebui sa risc distrugerea acelui echilibru fragil. Poate ca e mai bine sa existe acea farama de speranta ca voi vedea din nou...
Focul le-a apartinut lor, celor care traiesc Afara. Mie nu mi-au lasat decat cenusa, si vantul care o spulbera. Iar acest vant slabut, in realitate doar o adiere, pe care aproape nici nu o simti, acest vant imi face ranile din ochi sa sangereze mai rau... Ce e de facut totusi? Cauti alt drum, sau te intorci pe sfoara? Iar daca ajutat de alte simturi, reusesti, totusi, sa gasesti alt drum, il vei putea, oare, aprecia? Daca acolo vei putea, totusi, sa vezi din nou, vei fi multumit?
Ceva lipseste, si o stii si tu... Intrebarea e ce faci: ramai aici? mergi inapoi? cauti alta directie? Fericirea e undeva, acolo, inainte, intr-o directie oarecare, pe care eu oricum nu o vad. Nu stiu in ce consta, sau poate pur si simplu nu vreau sa recunosc. Cert este ca odata, demult tare, era langa mine... dar s-a pierdut, laolalta cu nume, sentimente, chipuri, idei, vise. Nu stiu ce sa fac... Nu mai am ce pierde, si nu stiu ce as putea castiga, si cum... Sa renunt sa mai caut un drum? Cred ca ar trebui sa incerc sa dorm. Exista o mica posibilitate sa nu ma mai trezesc, si trebuie sa ma gandesc cum ar fi asta...
La un moment dat, in trecut, mi-am promis ca nu voi mai minti in legatura cu lucrurile importante... Al dracului lucru sinceritatea asta... Te poate duce pe niste carari pe care in mod normal nu ai pasi nici in costum de plumb. Cu toate astea, din cauza incapatanarii mele, de multe ori am baut whiskey, desi trebuia, evident, sa beau vin sau vodka, sau ceai. Incep sa cred ca, undeva, in miezul problemei, s-a strecurat o greseala fatala. Altfel nu se explica aceste caderi constante de pe sfoara, si aceste degete pline de sange din cauza eforturilor de a ramane agatata de ea...
In momentul de fata, sunt oarba; serios, chiar nu vad nimic. Si nu e pentru ca lumina aceea difuza din locul asta ar fi disparut... Poate o fi disparut si ea. Nu vad pentru ca ochii mi-au fost strapunsi de ceva ascutit... A durut, cumplit. Insa realizez acum ca sunt altruista, si ca nu ma mai intereseaza sa gasesc locul acela stabil, in care sa prind radacini... Conteaza binele... altcuiva. Si chiar daca am ochii distrusi si fata plina de sange si de lacrimi, daca as sti ca asa e mai bine, as mai face-o de 10000 de ori... Destinul si-a batut joc de mine intr-un stil mare. Exact cand eram impacata cu funia ingusta, apare in fata Drumul. Iar eu, luptatorul pentru cauze pierdute si lupul singuratic, am acceptat pacea si compania.
Stau singura in intuneric si incerc sa imi aduc aminte cum arata culorile: rosu, verde, maro, albastru... reusesc doar sa imi aduc aminte franturi de imagini si versuri de melodii, rasete din zile de vara demult trecute, si fete ale unor persoane moarte... Vezi tu, eu n-am putut sau n-am vrut s-o iau pe calea usoara, fara prea multe obstacole. Mereu a trebuit sa o iau pe drumul cel mai greu cu putiinta, pe funia cea mai veche si mai subtire, care mereu ameninta sa se rupa. Iar acum, pentru prima oara in viata, vreau o rezolvare usoara... Vreau sa vorbesc, sa iti spun acele cateva fraze care poate ar fi schimbat ceva, insa nu stiu daca pot, si daca trebuie... pentru ca nu stiu daca ar trebui sa risc distrugerea acelui echilibru fragil. Poate ca e mai bine sa existe acea farama de speranta ca voi vedea din nou...
Focul le-a apartinut lor, celor care traiesc Afara. Mie nu mi-au lasat decat cenusa, si vantul care o spulbera. Iar acest vant slabut, in realitate doar o adiere, pe care aproape nici nu o simti, acest vant imi face ranile din ochi sa sangereze mai rau... Ce e de facut totusi? Cauti alt drum, sau te intorci pe sfoara? Iar daca ajutat de alte simturi, reusesti, totusi, sa gasesti alt drum, il vei putea, oare, aprecia? Daca acolo vei putea, totusi, sa vezi din nou, vei fi multumit?
Ceva lipseste, si o stii si tu... Intrebarea e ce faci: ramai aici? mergi inapoi? cauti alta directie? Fericirea e undeva, acolo, inainte, intr-o directie oarecare, pe care eu oricum nu o vad. Nu stiu in ce consta, sau poate pur si simplu nu vreau sa recunosc. Cert este ca odata, demult tare, era langa mine... dar s-a pierdut, laolalta cu nume, sentimente, chipuri, idei, vise. Nu stiu ce sa fac... Nu mai am ce pierde, si nu stiu ce as putea castiga, si cum... Sa renunt sa mai caut un drum? Cred ca ar trebui sa incerc sa dorm. Exista o mica posibilitate sa nu ma mai trezesc, si trebuie sa ma gandesc cum ar fi asta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu