duminică, 16 septembrie 2012
Theme song...
Daca tot am zis ca dau dracului subtilitatile, hai sa ascultam o melodie care se potriveste cu ceea ce sunt eu in momentul asta... Cheers, minions...
vineri, 14 septembrie 2012
Pe drum partea a II-a sau La doi pasi de Iad...
M-am trezit; inca mai am acel reflex de a-mi duce mana la ochi, imediat dupa ce amicul Morpheus pleaca sa terorizeze pe altcineva. Acum insa, nu reusesc decat sa imi deranjez ranile din ochi si sa fac sangele sa curga.
Nu stiu daca ti-am zis, dar aici nu e liniste; tot timpul se aude Muzica. Uneori e pur si simplu muzica, sunete potrivite, asezate intr-o anumita ordine de o persoana care stie sa le imbine, alteori e mai mult un vuiet de rau augur, ceva ce ar fi scris amicul Wagner la betie. De cand nu mai vad, muzica parca se aude mai tare, si prevesteste ceva mai intunecat; poate o fi compensarea orbirii mele acest bonus la auz, dar sincer... mai bine ramaneam si fara acest simt. Asa poate nu as fi auzit-o pe Scarlett aseara; da, Scarlett s-a intors. E bizar, cum tot cei Batrani apar atunci cand esti jos... bine, nu pot spune ca am vazut-o; se pare ca nici in vis nu pot vedea. Cert este ca imediat dupa ce am adormit, i-am auzit vocea, usor ironica, la fel ca intotdeauna, intrebandu-ma de ce am tacut:
-Puteai sa ma chemi inainte sa cazi iar de pe sarma, Kyrara...
-Dar nu mai sunt pe sarma, sunt pe drum..
-Zici tu? Da, am observat ca nu mai vezi, deci iti acord circumstante atenuante. Totusi, verisoara, te cam dai batuta, si nu iti sta in fire; chiar si acum cativa ani, cand erai foarte aproape de abis, si erai gata sa faci niste lucruri cel putin reprobabile, nu renuntai la lupta. Te bateai in continuare cu toti si cu toate, chit ca batalia era mai mult decat pierduta si nu era decat o chestiune de timp pana cand avea sa te omoare si pe tine cineva... Acum ce s-a intamplat...?
Mda, Scarlett... Daca nu am fi trecut impreuna prin atatea, daca nu am fi fost pana in Iad si inapoi impreuna, probabil ti-as (mai) fi dat una. Nu pot, insa, sa mai fac asta acum, si nu neaparat pentru ca nu esti aici, ci pentru ca am trecut, amandoua, de stadiul acesta al relatiei noastre. Da, ne-am bagat cutitul in spate reciproc, de mai multe ori; nu neaparat pentru ca eram idioate-desi, eram, slava!-, ci pentru a ne testa reciproc, pentru a vedea cat de departe putem ajunge, si daca dupa toata pierderea de sange vom fi ca la inceput. A mers, in cazul nostru, desi nu mai vorbisem, la un moment dat, mult timp. Dupa ce Razboiul nostru mai mult sau mai putin Rece s-a terminat, ne-am intors in micul cimitir al copilariei si adolescentei noastre, alaturi de aparatul foto si de multa experienta. Am facut multe lucruri impreuna, pot spune ca le-am facut pe toate, bune, rele, idioate, frumoase, nebunesti, ingenioase, ilegale, si in mod cert imorale... Poate ne-am fi putut comporta mai uman, poate am fi putut judeca mai putin, poate am fi incercat mai mult, poate am fi fost ceva mai iertatoare cu noi si cu ceilalti, poate am fi facut diferit o mie de alte lucruri mai mult sau mai putin importante, dar acum, nu mai conteaza.
A iesit un lucru bun din toata "discutia" asta a noastra: mi-am dat seama ca nu sunt facuta sa renunt; e clar, la mine nu merge chestia cu "renunt ca sa capat puteri pentru a lupta pe alt front". Ori lupt, ori mor cu arma in mana, cale de mijloc nu e; sau, cum a spus ceva mai frumos amicul Arghezi, "Ispitele usoare si blajine n-au fost si nu sunt pentru mine". Cert este ca trebuie sa scot sabia din teaca, sa o lustruiesc, cumva, si sa pornesc iar la lupta, chiar daca nu vad nimic, iar Muzica prevesteste doar moarte si distrugere...
Scos sabie... lustruit sabie... baut gura de apa, sau ce lichid mai exista in locul asta blestemat... ridicat in picioare... pornit la lupta. Die another day, though, there's no one here to carry your corpse after the battle is done...
Nu stiu daca ti-am zis, dar aici nu e liniste; tot timpul se aude Muzica. Uneori e pur si simplu muzica, sunete potrivite, asezate intr-o anumita ordine de o persoana care stie sa le imbine, alteori e mai mult un vuiet de rau augur, ceva ce ar fi scris amicul Wagner la betie. De cand nu mai vad, muzica parca se aude mai tare, si prevesteste ceva mai intunecat; poate o fi compensarea orbirii mele acest bonus la auz, dar sincer... mai bine ramaneam si fara acest simt. Asa poate nu as fi auzit-o pe Scarlett aseara; da, Scarlett s-a intors. E bizar, cum tot cei Batrani apar atunci cand esti jos... bine, nu pot spune ca am vazut-o; se pare ca nici in vis nu pot vedea. Cert este ca imediat dupa ce am adormit, i-am auzit vocea, usor ironica, la fel ca intotdeauna, intrebandu-ma de ce am tacut:
-Puteai sa ma chemi inainte sa cazi iar de pe sarma, Kyrara...
-Dar nu mai sunt pe sarma, sunt pe drum..
-Zici tu? Da, am observat ca nu mai vezi, deci iti acord circumstante atenuante. Totusi, verisoara, te cam dai batuta, si nu iti sta in fire; chiar si acum cativa ani, cand erai foarte aproape de abis, si erai gata sa faci niste lucruri cel putin reprobabile, nu renuntai la lupta. Te bateai in continuare cu toti si cu toate, chit ca batalia era mai mult decat pierduta si nu era decat o chestiune de timp pana cand avea sa te omoare si pe tine cineva... Acum ce s-a intamplat...?
Mda, Scarlett... Daca nu am fi trecut impreuna prin atatea, daca nu am fi fost pana in Iad si inapoi impreuna, probabil ti-as (mai) fi dat una. Nu pot, insa, sa mai fac asta acum, si nu neaparat pentru ca nu esti aici, ci pentru ca am trecut, amandoua, de stadiul acesta al relatiei noastre. Da, ne-am bagat cutitul in spate reciproc, de mai multe ori; nu neaparat pentru ca eram idioate-desi, eram, slava!-, ci pentru a ne testa reciproc, pentru a vedea cat de departe putem ajunge, si daca dupa toata pierderea de sange vom fi ca la inceput. A mers, in cazul nostru, desi nu mai vorbisem, la un moment dat, mult timp. Dupa ce Razboiul nostru mai mult sau mai putin Rece s-a terminat, ne-am intors in micul cimitir al copilariei si adolescentei noastre, alaturi de aparatul foto si de multa experienta. Am facut multe lucruri impreuna, pot spune ca le-am facut pe toate, bune, rele, idioate, frumoase, nebunesti, ingenioase, ilegale, si in mod cert imorale... Poate ne-am fi putut comporta mai uman, poate am fi putut judeca mai putin, poate am fi incercat mai mult, poate am fi fost ceva mai iertatoare cu noi si cu ceilalti, poate am fi facut diferit o mie de alte lucruri mai mult sau mai putin importante, dar acum, nu mai conteaza.
A iesit un lucru bun din toata "discutia" asta a noastra: mi-am dat seama ca nu sunt facuta sa renunt; e clar, la mine nu merge chestia cu "renunt ca sa capat puteri pentru a lupta pe alt front". Ori lupt, ori mor cu arma in mana, cale de mijloc nu e; sau, cum a spus ceva mai frumos amicul Arghezi, "Ispitele usoare si blajine n-au fost si nu sunt pentru mine". Cert este ca trebuie sa scot sabia din teaca, sa o lustruiesc, cumva, si sa pornesc iar la lupta, chiar daca nu vad nimic, iar Muzica prevesteste doar moarte si distrugere...
Scos sabie... lustruit sabie... baut gura de apa, sau ce lichid mai exista in locul asta blestemat... ridicat in picioare... pornit la lupta. Die another day, though, there's no one here to carry your corpse after the battle is done...
joi, 13 septembrie 2012
Pe drum...
Mereu am sperat, stii... ca maine o sa fie mai bine, ca rochia aia o sa fie, in sfarsit, la reduceri, ca o sa se uite El la mine, ca o sa gasesc, in sfarsit, o prietena adevarata. Cred ca am mai avut si alte visuri si sperante, dar le-am uitat, sau le-am pierdut pe undeva, intre prea mult vin, si prea putina prezenta umana. Si poate e mai bine ca nu le mai am, pentru ca in acest fel dispare si dezamagirea, si amaraciunea de dupa, si furia si deznadejdea ca nu am facut destul... Nu stiu daca sunt o persoana usor de inteles, dar un anumit lucru m-a reprezentat intotdeauna: speranta. Chiar si atunci cand batalia era demult pierduta, si caii si oamenii zaceau cu ochii deschisi pe vecie inspre cer, eu ridicam sabia in aer si mai atacam o data, si inca o data, si inca o data... Sunt o luptatoare pentru cauze pierdute; probabil Leonidas ar fi mandru de mine... De ce am sperat mereu? Nu stiu, poate asta e arma mea, poate altfel nu reusesc sa ma tarai mai departe pe funie. Pe de alta parte, daca ar fi sa cad, oare chiar atat de rau ar fi drumul in jos? Poate voi reusi sa ma prind de ceva, sau poate jos e moale, cald si uitare...
La un moment dat, in trecut, mi-am promis ca nu voi mai minti in legatura cu lucrurile importante... Al dracului lucru sinceritatea asta... Te poate duce pe niste carari pe care in mod normal nu ai pasi nici in costum de plumb. Cu toate astea, din cauza incapatanarii mele, de multe ori am baut whiskey, desi trebuia, evident, sa beau vin sau vodka, sau ceai. Incep sa cred ca, undeva, in miezul problemei, s-a strecurat o greseala fatala. Altfel nu se explica aceste caderi constante de pe sfoara, si aceste degete pline de sange din cauza eforturilor de a ramane agatata de ea...
In momentul de fata, sunt oarba; serios, chiar nu vad nimic. Si nu e pentru ca lumina aceea difuza din locul asta ar fi disparut... Poate o fi disparut si ea. Nu vad pentru ca ochii mi-au fost strapunsi de ceva ascutit... A durut, cumplit. Insa realizez acum ca sunt altruista, si ca nu ma mai intereseaza sa gasesc locul acela stabil, in care sa prind radacini... Conteaza binele... altcuiva. Si chiar daca am ochii distrusi si fata plina de sange si de lacrimi, daca as sti ca asa e mai bine, as mai face-o de 10000 de ori... Destinul si-a batut joc de mine intr-un stil mare. Exact cand eram impacata cu funia ingusta, apare in fata Drumul. Iar eu, luptatorul pentru cauze pierdute si lupul singuratic, am acceptat pacea si compania.
Stau singura in intuneric si incerc sa imi aduc aminte cum arata culorile: rosu, verde, maro, albastru... reusesc doar sa imi aduc aminte franturi de imagini si versuri de melodii, rasete din zile de vara demult trecute, si fete ale unor persoane moarte... Vezi tu, eu n-am putut sau n-am vrut s-o iau pe calea usoara, fara prea multe obstacole. Mereu a trebuit sa o iau pe drumul cel mai greu cu putiinta, pe funia cea mai veche si mai subtire, care mereu ameninta sa se rupa. Iar acum, pentru prima oara in viata, vreau o rezolvare usoara... Vreau sa vorbesc, sa iti spun acele cateva fraze care poate ar fi schimbat ceva, insa nu stiu daca pot, si daca trebuie... pentru ca nu stiu daca ar trebui sa risc distrugerea acelui echilibru fragil. Poate ca e mai bine sa existe acea farama de speranta ca voi vedea din nou...
Focul le-a apartinut lor, celor care traiesc Afara. Mie nu mi-au lasat decat cenusa, si vantul care o spulbera. Iar acest vant slabut, in realitate doar o adiere, pe care aproape nici nu o simti, acest vant imi face ranile din ochi sa sangereze mai rau... Ce e de facut totusi? Cauti alt drum, sau te intorci pe sfoara? Iar daca ajutat de alte simturi, reusesti, totusi, sa gasesti alt drum, il vei putea, oare, aprecia? Daca acolo vei putea, totusi, sa vezi din nou, vei fi multumit?
Ceva lipseste, si o stii si tu... Intrebarea e ce faci: ramai aici? mergi inapoi? cauti alta directie? Fericirea e undeva, acolo, inainte, intr-o directie oarecare, pe care eu oricum nu o vad. Nu stiu in ce consta, sau poate pur si simplu nu vreau sa recunosc. Cert este ca odata, demult tare, era langa mine... dar s-a pierdut, laolalta cu nume, sentimente, chipuri, idei, vise. Nu stiu ce sa fac... Nu mai am ce pierde, si nu stiu ce as putea castiga, si cum... Sa renunt sa mai caut un drum? Cred ca ar trebui sa incerc sa dorm. Exista o mica posibilitate sa nu ma mai trezesc, si trebuie sa ma gandesc cum ar fi asta...
La un moment dat, in trecut, mi-am promis ca nu voi mai minti in legatura cu lucrurile importante... Al dracului lucru sinceritatea asta... Te poate duce pe niste carari pe care in mod normal nu ai pasi nici in costum de plumb. Cu toate astea, din cauza incapatanarii mele, de multe ori am baut whiskey, desi trebuia, evident, sa beau vin sau vodka, sau ceai. Incep sa cred ca, undeva, in miezul problemei, s-a strecurat o greseala fatala. Altfel nu se explica aceste caderi constante de pe sfoara, si aceste degete pline de sange din cauza eforturilor de a ramane agatata de ea...
In momentul de fata, sunt oarba; serios, chiar nu vad nimic. Si nu e pentru ca lumina aceea difuza din locul asta ar fi disparut... Poate o fi disparut si ea. Nu vad pentru ca ochii mi-au fost strapunsi de ceva ascutit... A durut, cumplit. Insa realizez acum ca sunt altruista, si ca nu ma mai intereseaza sa gasesc locul acela stabil, in care sa prind radacini... Conteaza binele... altcuiva. Si chiar daca am ochii distrusi si fata plina de sange si de lacrimi, daca as sti ca asa e mai bine, as mai face-o de 10000 de ori... Destinul si-a batut joc de mine intr-un stil mare. Exact cand eram impacata cu funia ingusta, apare in fata Drumul. Iar eu, luptatorul pentru cauze pierdute si lupul singuratic, am acceptat pacea si compania.
Stau singura in intuneric si incerc sa imi aduc aminte cum arata culorile: rosu, verde, maro, albastru... reusesc doar sa imi aduc aminte franturi de imagini si versuri de melodii, rasete din zile de vara demult trecute, si fete ale unor persoane moarte... Vezi tu, eu n-am putut sau n-am vrut s-o iau pe calea usoara, fara prea multe obstacole. Mereu a trebuit sa o iau pe drumul cel mai greu cu putiinta, pe funia cea mai veche si mai subtire, care mereu ameninta sa se rupa. Iar acum, pentru prima oara in viata, vreau o rezolvare usoara... Vreau sa vorbesc, sa iti spun acele cateva fraze care poate ar fi schimbat ceva, insa nu stiu daca pot, si daca trebuie... pentru ca nu stiu daca ar trebui sa risc distrugerea acelui echilibru fragil. Poate ca e mai bine sa existe acea farama de speranta ca voi vedea din nou...
Focul le-a apartinut lor, celor care traiesc Afara. Mie nu mi-au lasat decat cenusa, si vantul care o spulbera. Iar acest vant slabut, in realitate doar o adiere, pe care aproape nici nu o simti, acest vant imi face ranile din ochi sa sangereze mai rau... Ce e de facut totusi? Cauti alt drum, sau te intorci pe sfoara? Iar daca ajutat de alte simturi, reusesti, totusi, sa gasesti alt drum, il vei putea, oare, aprecia? Daca acolo vei putea, totusi, sa vezi din nou, vei fi multumit?
Ceva lipseste, si o stii si tu... Intrebarea e ce faci: ramai aici? mergi inapoi? cauti alta directie? Fericirea e undeva, acolo, inainte, intr-o directie oarecare, pe care eu oricum nu o vad. Nu stiu in ce consta, sau poate pur si simplu nu vreau sa recunosc. Cert este ca odata, demult tare, era langa mine... dar s-a pierdut, laolalta cu nume, sentimente, chipuri, idei, vise. Nu stiu ce sa fac... Nu mai am ce pierde, si nu stiu ce as putea castiga, si cum... Sa renunt sa mai caut un drum? Cred ca ar trebui sa incerc sa dorm. Exista o mica posibilitate sa nu ma mai trezesc, si trebuie sa ma gandesc cum ar fi asta...
vineri, 11 noiembrie 2011
duminică, 6 noiembrie 2011
Luxuria/ Lust
I sit here in my room, and I stare at nothing. I can feel the cold, for it is quite cold in here, and yet I have learned to ignore it...
I can only ever see your perfect porcelain skin, and deep red hair... Your eyes are closed, but I can remember they are an odd grey-green; I feel your breath on the back of my neck, your hands creeping towards my shoulders, and your husky voice whispering something half arousing and half ludicrous in my ear... And wait, I forgot, we even have a theme song: Bad things, like the ones I am thinking of doing to you when I see you...
Is it just me, or is it getting hotter in here? I see a musketeer like face, with a moustache, dark hair and eyes, and a slightly ironic smile; I thought you were dead, my... pretty little friend. Apparently devils can't die... Suddenly, a hand is on my neck, blocking my air supply, but I find that I don't mind it terribly, since his talented tongue is following on the few inches still visible of my neck, a pattern only he knows... I think I am going to faint, but I can't tell if it's because I haven't had a good breath in God knows how long, or because of Pretty's tongue and hands...
I open my eyes again, and find myself on the flour... When the Hell did I get down here? I didn't drink anything, I think. And then, I see Him, all smiles and impossibly green eyes. He whispers gently into my ear something which I don't understand, probably because I am too busy ripping his shirt open. What surprises me is his good natured laugh, and his hands lifting me up and...
I wake up, and find myself in my cold dreary room; I must've fallen asleep whilst waiting for the potatoes to cook. Running to the kitchen, I see they are almost done. Whilst eating dinner, I think about Him... I want to possess him, make Him mine, slaughter anyone who is looking at him in even a remotely sexual manner...
Dear me, what am I thinking?! I am not a monster, and I don't want to sleep with Pretty... He is nothing to me now... Or is he...?!
I can only ever see your perfect porcelain skin, and deep red hair... Your eyes are closed, but I can remember they are an odd grey-green; I feel your breath on the back of my neck, your hands creeping towards my shoulders, and your husky voice whispering something half arousing and half ludicrous in my ear... And wait, I forgot, we even have a theme song: Bad things, like the ones I am thinking of doing to you when I see you...
Is it just me, or is it getting hotter in here? I see a musketeer like face, with a moustache, dark hair and eyes, and a slightly ironic smile; I thought you were dead, my... pretty little friend. Apparently devils can't die... Suddenly, a hand is on my neck, blocking my air supply, but I find that I don't mind it terribly, since his talented tongue is following on the few inches still visible of my neck, a pattern only he knows... I think I am going to faint, but I can't tell if it's because I haven't had a good breath in God knows how long, or because of Pretty's tongue and hands...
I open my eyes again, and find myself on the flour... When the Hell did I get down here? I didn't drink anything, I think. And then, I see Him, all smiles and impossibly green eyes. He whispers gently into my ear something which I don't understand, probably because I am too busy ripping his shirt open. What surprises me is his good natured laugh, and his hands lifting me up and...
I wake up, and find myself in my cold dreary room; I must've fallen asleep whilst waiting for the potatoes to cook. Running to the kitchen, I see they are almost done. Whilst eating dinner, I think about Him... I want to possess him, make Him mine, slaughter anyone who is looking at him in even a remotely sexual manner...
Dear me, what am I thinking?! I am not a monster, and I don't want to sleep with Pretty... He is nothing to me now... Or is he...?!
joi, 3 noiembrie 2011
Ashes...
This is not a love letter, and this is not a hate letter; this is reality...
You know, my relationship with them is good, actually... But this is the reality between us... It's their fault that I haven't lived.
This is my life, Love....
For what have I lived? What have I done? What did I bring to life? Nothing... At an age when love brings you to new heights, or kills you, I ran away from love...
What have I done? Nothing... I am the person who has always run away from something or someone; what, or who was I looking for?
I face the story of my life, and I am frightened. Where didn't I go? Like the ghost ship, I've always traveled, driven away by an undying torment, and I passed through everything, yet I remained untouched, and I was not stopped. I am a wraith. I exist for other people, but not for myself, and life doesn't exist for me either. I pass through it like a ghost. The obstacle that makes one exist, giving strength and desire, is unknown to me...
I pass through life like air. I am abstract, I have no meaning... I pass through this concrete world like driven by a curse, without essence, without break. I wasn't gifted with repose and strugle...
My father gave me my mind and personality, and cursed me forever to be a black sheep, in a family of black sheep, that is twisted and gloomy, and not unlike the Black family. His maternal grandmother gave me my hair and eyes, and I thank every God that is listening that she didn't give me more... My mother threw in me the untamed spirit of her Albanian ancestors, and gave me some of the beauty and the warmth that she has; and they are those of a Greek statue. But neither of them gave me a soul. The moody black sheep and the untamed Albanian loved each other, but I am not the fruit of their love, I am the curse that has stemmed from two cursed lineages...
I run, this is my life; I run of nothing and I run after nothing. And yet, I still do it. I crawl on this earth, without taking root. I slither. Life doesn't accept me, I can't cling to it.
Am I able to pass this curse unto you? Can I utter the word "love" in your presence? No, I can't. I, the person without a soul, without substance, don't have the right to say it. The flame of love belonged to my parents; to me they've left its ashes, and the winds that forever carry them...
Forgive me...
luni, 31 octombrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)